Stapanul Animalelor

Iata un frumos fragment dintr-o… carte pt copii:), “Vantul prin salcii” de Kenneth Grahame, o carte care mie mi-a placut f mult (si imi place). Mie mi s-a parut o frumoasa descriere a Zeului Pan, a Stapanului Animalelor, the Lord of the Wild. Capitolul se numeste “Cantaretul din nai la portile diminetii”. In noaptea solstitiului de vara, cele doua animale, Soarecele si Sobolul, pleaca in cautarea puiului de Lutru, care se pierduse. Calauziti de cantecul naiului, vaslind intr-o barca pe rau, ajung pe o mica insula…
“Descinsera in tacere si-si croira drum prin flori, prin buruieni imbalsamate si prin tufisuri, pana se aflara pe o poienita de un verde minunat, imprejmuita cu arborii roditori ai naturii: merisori, ciresi salbatici si porumbari.
- Asta e locul visului meu, locul despre care mi-a cantat naiul – sopti Soarecele, vrajit. Aici, in acest loc, aici, ori nicaieri, il vom gasi pe El!
Atunci, deodata, Sobolul simti cum il cuprinde o sfiala mare, o sfiala ce-i muia trupul, il silea sa-si plece capul si-l incremenea locului. Nu era groaza sau spaima – se simtea minunat de linistit si fericit – ci era o sfiala ce se abatuse asupra lui si-l stapanea. Cu toate ca nu vedea nimic, stiu ca nu putea sa insemne altceva decat vreo prezenta augusta, foarte, foarte aproape. Se intoarse, cu greu, sa priveasca spre prietenul sau si-l vazu alaturi, ghemuit, coplesit, tremurand din tot trupul. O tacere desavarsita continua sa domneasca in ramurile pline de pasaret din juru-le; iar lumina tot crestea si crestea.
Poate n-ar fi indraznit niciodata sa-si ridice ochii, de n-ar fi fost chemarea inca prezenta si atotputernica – desi cantecul tacuse acum. Nu se putea impotrivi, chiar de l-ar fi asteptat pieirea dupa ce avea sa priveasca cu ochi muritori la lucruri pe drept ascunse. Tremurand se supuse si inalta capul, umil; atunci, in lumina plina a zorilor ce se revarsau – in timp ce toata firea, impodobita cu belsug de culoare neinchipuit, parea sa-si tina rasuflarea – privi in ochii Prietenului, Ajutatorului insusi. Vazu coarnele rasucite inapoi, lucind in lumina crescanda a diminetii, vazu nasul semet, coroiat intre ochii blanzi, ce-si coborau sagalnic privirea spre dansii, in timp ce un zambet usor plutea in colturile gurii barboase; vazu muschii vibrand sub pielea bratului ce odihnea de-a curmezisul pieptului lat, mana lunga si unduioasa care mai tinea inca tevile naiului de trestie, abia desprins de pe buzele intredeschise; vazu curbele splendide ale madularelor paroase asternute pe iarba, in tihna maiestuoasa. La urma de tot vazu, cuibarita chiar la picioarele lui, dormind adanc, in pace si multumire deplina, faptura mica, rotunda, durdulie, copilaroasa, a puiului de lutru. Toate astea le vazu timp de o clipa, proiectate viu pe cerul diminetii. Incetase sa mai respire si privea cu toata faptura; privind, tot mai traia si, traind, se minuna.
- Soarece! Gasi el rasuflarea sa sopteasca infiorat. Ti-e teama?
- Teama? Murmura Soarecele, cu ochii lucind de-o dragoste nespusa. Teama! De El! O, niciodata, niciodata! Si totusi, totusi… Da, Sobolule, mi-e teama!
Si cele doua animale, ghemuindu-se la pamant, plecara capetele, in adoratie.
Deodata, in toata splendoarea, se ridica deasupra liniei orizontului discul mare, de aur, al soarelui, privindu-i in fata; si primele raze, sagetand peste campiile intinse din jurul apei, lovira pe animale drept in ochi si le orbira. Cand putura din nou vedea, aratarea pierise si vazduhul era plin de cantecul pasarilor, care slaveau ivirea diminetii.”
(Kenneth Grahame, “Vantul prin salcii”, capitolul VII: “Cantaretul din nai la portile diminetii”)