Ritualul celor Douasprezece Zile

Supravietuirea traditiilor religioase precrestine

Asa cum am remarcat in mai multe randuri, crestinarea popoarelor europene n-a reusit sa stearga diversitatea traditiilor etnice. Convertirea la crestinism a dat loc la simbioze si sincretisme religioase care, de multe ori, ilustreaza cu stralucire creativitatea specifica culturilor “populare” agrare sau pastorale. Am amintit deja cateva exemple de “crestinism cosmic” (cf.  237). Altundeva[1], am aratat continuitatea – din neolitic pana in secolul al XIX-lea – a anumitor culte, mituri si simboluri in legatura cu pietrele, apele si vegetatia. Sa adaugam ca dupa convertirea lor, chiar superficiala, numeroasele traditii etnice, precum si mitologiile locale, au fost omologate, adica integrate, in aceeasi “istorie sfanta” si exprimate in acelasi limbaj, acela al credintei si al mitologiei crestine. Asa, de pilda, amintirea zeilor furtunii a supravietuit in legendele despre sfantul Ilie; un mare numar de eroi invingatori de balauri au fost asimilati cu sfantul Gheorghe; anumite mituri si cultele diverselor zeite au fost integrate in folclorul religios al sfintei Maria. In sfarsit, nenumaratele forme si variante ale mostenirii pagane au fost articulate intr-un acelasi corpus mitico-ritual superficial crestinat.
Ar fi zadarnic sa mentionam toate categoriile de “supravietuiri pagane”. E de ajuns sa citam cateva cazuri deosebit de sugestive: de pilda, kallikantarii, monstri ce bantuie satele grecesti in timpul celor Douasprezece Zile (intre Craciun si Boboteaza) si care prelungesc scenariul mitico-ritual al Centaurilor antichitatii clasice[2] sau ritualul arhaic al mersului pe carbuni incinsi integrat in sarbatoarea anastenaria din Tracia[3]; sau, in sfarsit, tot in Tracia, sarbatorile Carnavalului, a caror structura aminteste pe aceea a “Dionysiilor campenesti” si Anthesteriilor, celebrate la Atena in mileniul I dinaintea erei noastre (cf.  123)[4]. Sa remarcam, pe de alta parte, ca un anumit numar de teme si de motive narative atestate in poemele homerice sunt actuale si astazi in folclorul balcanic si romanesc[5]. In plus, analizand ceremoniile agrare din Europa Centrala si de Rasarit, Leopold Schmidt a putut arata ca ele sunt solidare cu un scenariu mitico-ritual disparut in Grecia inca inainte de Homer[6].
Pentru subiectul nostru e important sa prezentam cateva exemple de sincretism pagano-crestin, ilustrand deopotriva atat rezistenta mostenirii traditionale, cat si procesul de crestinare. Am ales, pentru inceput, complicatul ritual al celor Douasprezece Zile, caci el are radacini in preistorie. Deoarece nu il putem prezenta in intregul sau (ceremonii, jocuri, cantece, dansuri, cortegii de masti animaliere), vom insista asupra cantecelor rituale de Craciun. Ele sunt atestate in toata Europa Orientala, pana in Polonia. Numele romanesc si slav, colinde, deriva de la calendae Januarii. Timp de secole, autoritatile eclesiastice au incercat sa le extirpe, dar fara succes. (In 692, Sinodul din Constantinopol reitera interdictia in termeni foarte aspri.) In sfarsit, un anumit numar de colinde au fost “crestinate”, in sensul ca au imprumutat personaje si teme mitologice din crestinismul popular[7].
Ritualul se desfasoara de obicei incepand din ajunul Craciunului (24 decembrie) pana in dimineata zilei urmatoare. Grupul de sase pana la treizeci de tineri (colindatori) aleg un vataf, care cunoaste obiceiurile traditionale, si vreme de patruzeci sau optsprezece zile, ei se aduna de patru, cinci ori pe saptamana, intr-o casa anumita, ca sa primeasca instructia necesara. In seara de 24 decembrie, imbracati in straie noi si impodobiti cu flori si zurgalai, colindatorii fac urari mai intai la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe strazi, canta din trompete si bat darabana pentru ca larma facuta sa alunge duhurile rele si sa-i vesteasca pe gospodari de sosirea lor. Ei canta prima colinda la fereastra si, dupa ce au primit invoirea celor ai casei, intra in casa si isi continua repertoriul, danseaza cu fetele tinere si rostesc urarile traditionale. Colindatorii aduc sanatate si bogatie, reprezentate de o ramurica de brad pusa intr-un vas plin cu mere si pere mici. Exceptand familiile cele mai sarace, de la celelalte primesc daruri: colaci, placinte, fructe, carne, bautura etc. Dupa ce au strabatut intreg satul, grupul colindatorilor organizeaza o serbare la care iau parte toti cei tineri.
Ritualul colindelor este destul de bogat si complex. Urarile (oratio) si ospatul ceremonial constituie elementele cele mai arhaice: ele sunt solidare cu vechile festivitati legate de Anul Nou[8]. Vataful, urmat de alti colindatori, rosteste alocutiuni (urari) in care lauda nobletea, darnicia si belsugul casei gospodarului. Cateodata, colindatorii infatiseaza un grup de sfinti (sfantul Ion, sfantul Petru, sfantrul Gheorghe, sfantul Nicolae). La bulgari, unele colinde au ca tema venirea lui Dumnezeu, insotit de pruncul Iisus, sau de un grup de sfinti. In Romania, colindatorii sunt “oaspeti buni” trimisi de Dumnezeu ca sa aduca noroc si sanatate[9]. Intr-o varianta ucraineana, Dumnezeu insusi vine sa-l trezeasca pe stapanul casei si sa-i vesteasca sosirea colindatorilor. La romanii din Transilvania, Dumnezeu coboara din cer pe o scara facuta din ceara, intr-un minunat vesmant impodobit cu stele si pe care este zugravita, de asemenea, si ceata de colindatori[10].
Unele colinde reflecta “crestinismul cosmic”, specific popoarelor sud-est europene. Gasim aici referiri la Facerea Lumii, dar fara legatura cu traditia biblica. Dumnezeu sau Iisus a facut lumea in trei zile, dar vazand ca Pamantul era prea mare ca sa poata acoperi Cerul, Iisus a aruncat trei inele care s-au facut ingeri si acestia au facut muntii[11]. Potrivit altor colinde, dupa ce a facut Pamantul, Dumnezeu a asezat patru stalpi de argint ca sa-l sprijine[12]. Multe cantece il reprezinta pe Dumnezeu ca pe un cioban cantand din fluier, cu o mare turma de oi pastorita de sfantul Petru.
Dar cele mai numeroase si mai arhaice colinde ne introduc intr-un alt univers imaginar. Actiunea are loc in largul lumii, intre varful cerului si vaile adanci, sau intre munti si Marea Neagra. Departe, foarte departe, in mijlocul marii, se afla un ostrov cu un copac urias, imprejurul caruia danseaza un grup de tinere fete[13]. Eroii acestor colinde arhaice sunt infatisati la modul fabulos: sunt frumosi si de neinvins, au zugravite pe vesmintele lor soarele si luna (asemenea lui Dumnezeu in colindele religioase crestine). Un tanar vanator inseueaza un cal si calareste in inaltul cerului, pana langa soare. Stapanul casei si toti ai lui sunt mitologizati, proiectati intr-un peisaj paradisiac si asemuiti unor crai si imparati. Eroii celor mai frumoase colinde sunt vanatori si pastori, si acest fapt arata arhaismul colindelor. La cererea imparatului, tanarul erou lupta cu un leu, il imblanzeste si il pune in lanturi. Cinzeci de calareti incearca sa treaca Marea (Neagra), dar unul singur izbuteste sa atinga ostrovul, unde se insoara cu cea mai frumoasa dintre fetele de aici. Alti eroi urmaresc fiare salbatice nazdravane si izbutesc sa le invinga.
Scenariile multor colinde amintesc unele ritualuri initiatice. S-au putut recunoaste si ramasite ale unor rituri de initiere a fetelor[14]. In colindele cantate de fete si femei tinere, precum si in alte productii orale, se evoca peripetiile unei fecioare ratacite sau insingurate prin locuri pustii, suferintele legate de metamorfoza ei sexuala si pericolul unei morti iminente. Dar spre deosebire de initierile masculine, nici un ritual anume nu ni s-a pastrat. Probele initiatice feminine supravietuiesc doar in universurile imaginare ale colindelor si altor cantece ceremoniale. Totusi, aceste productii orale contribuie, indirect la cunoasterea spiritualitatii feminine, arhaice.

Note:
[1] Mai ales in Traite d’histoire des religions, cap. VI, VIII si IX.
[2] Vezi J.-C. Lawson, Modern Greek Folklore and Ancient Greek Religion, pp. 190 – 225. Numele lor deriva de la Kentauroi, ibid., pp. 233 sq. Vezi si G. Dumezil, Le probleme des Centaures, pp. 165 sq.
[3] Cf. C. A. Romaios, Cultes populaires de la Thrace, pp. 17 – 123.
[4] Ibid., pp. 125 – 200.
[5] Cf. C. Poghirc, “Homere et la ballade populaire roumaine”; M. Eliade, “History of Religions and Popular Cultures”, p. 7.
[6] Vezi L. Schmidt, Gestaltheiligkeit im bauerlichen Arbeitsmythos.
[7] Folosim mai ales documente folclorice romanesti, dar, cu variante, acelasi scenariu se regaseste in toata Europa Orientala. Vezi M. Eliade, “History of Religions and Popular Cultures”, pp. 11 sq.
[8] Cf. Le mythe de l’eternel retour, pp. 67 sq.
[9] La ucrainieni ei se cheama “micile slugi ale lui Dumnezeu”.
[10] Cf. Monica Bratulescu, Colinda romaneasca, pp. 61 sq.
[11] Despre acest motiv folcloric, vezi M. Eliade, Le Zalmoxis a Gengis-Khan, pp. 89 sq. [ed. rom., pp. 96, N.T.]
[12] Al. Rosetti, Colindele religioase la romani, pp. 68 sq.; Monica Bratulescu, op. cit., p. 48.
[13] In unele variante, Arborele Cosmic este asezat in mijlocul marii, ori de cealalta parte a ei.
[14] Adaugam ca, sub indrumarea unei femei batrane, grupul ceremonial (ceata) de fete se intalneste periodic si primeste instructia traditionala privind sexualitatea, casatoria, riturile funerare, tainele ierbilor de leac etc.; Monica Bratulescu, “Ceata feminina”, p. 17.

Sursa: Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1992, vol. III, cap. XXXVIII